IMPERIUL BIZANTIN
Imperiul Bizantin a luat nastere dupa criza din secilul al III-lea cand sunt slabite bazele lumii romane. Roma ajunge sa devina un asa zis “oras mort”. Acum are loc divizarea lumii romane in doua parti importante: Imperiul roman de apus si Imperiul roman de rasarit. Din momentul acesta Imperul de rasarit isi accentueaza individualitatea avand pe urma sa devina Imperiu Bizantin.
Aceasta noua Roma ajunge sa fie influentata de o cultura greaca. Urmeaza apoi un pas important cel al intemeierii Constantinopolului pe malurile Bosforului. Constantinopolul s-a nascut la 330 cand imparatul Constantin cel Mare l-a fondat, pe ruinele anticului oras grec Byzantion. Orasul avea o pozitie strategica deosebit de buna, datorita celor trei zone de apa, in nord, est si sud, avand astfel asigurata izolarea. Noua capitala a fost inpodobita cu cladiri, monumente si piete centrale, cu un palat imperial, o cladire a senatului si hipodromul. Planul orasului grupa cladirile oficiale in jurul pietei centrale. Axul care tranversa median orasul, artera importanta de circulatie, era marginit de o coloana acoperita, de ziduri puternice, avea bastioane si porti. Numite curtine, zidurile foarte inalte, cu o grosime de cativa metri, erau precedate de santuri, care formau obstacole in calea eventualelor atacatori ale cetatii. Printre importantele porti ale incintei, Poarta de aur era cea prin care patrundeau in oras cortegiile militare si triumfale.
Caracteristicile arhitecturii laice bizantine pastreaza atat reperele traditionale ale confortului locuintelor particulare romane evoluate si adaptate conditiilor momentului respectiv.
Domus, casa demnitarilor si negustorilor, se caracteriza prin vastitatea dimensiunilor, a curtilor interioare si a gradinilor, a fastului si elegantei. Insula, casa in care locuiau chiriasii, era “casa de raport”, compusa din numeroase apartamente si dispuse in etaje scunde, cu scari si plansee din lemn.
Referitor la arhitectura bisericilor bizantine ele era foarte deosebite. Din sec VI datează faimoasa capodoperă a arhitecturii bizantine Sf. Sofia din Constantinopol.Ca toate clădirile religioase bizantine, exteriorul este simplu, sever, chiar monoton, lipsit fiind de faţade ornamentale. Interiorul e luminat de 40 ferestre de la baza cupolei. Cupola reprezintă bolta cerului, iar partea centrală – spaţiul terestru.
In acelaşi sec. se realizează alte tipuri de arhitectură sacră: biserica ale cărei arce se prelungesc în formă de boltă; planul de cruce greacă şi cu cinci cupole, câte una pe fiecare braţ al crucii şi una centrală.
În sec. IX, după perioada iconoclastă, în arhitectura bizantină devine tot mai frecventă biserica pe plan de cruce greacă. Apare şi ornamentaţia exterioară a bisericilor. Începând cu sec. X, decoraţia este mai bogată. Din sec. XV, exteriorul e ornat şi cu sculpturi şi fresce.
Perioada a treia din istoria arhitecturii bizantine începe cu dinastia Comnenilor: construcţie cu cupola şi întreaga siluetă mai elevate. Alt moment din această serie este Chora: cea mai elegantă ca linie şi mai somptuoasă ca decoraţie biserică bizantină (în afară de Sf.Sofia) ; aceasta era decorată cu mozaicuri celebre.În curând sculptura în ronde bosse va dispărea aproape complet în Bizanţ. Această sculptură deţinea un loc secundar în arta bizantină.
Referitor la acest superb mozaic al bizantinilor se pot spune cateva cuvinte espre alcatuirea acestuia :
Mozaicul era genul de artă prin mijlocirea căruia strălucirea lumii şi a culorilor apropia spiritul de perfecţiunea invizibilă. Avânduşi originile în mozaicul roman, mozaicul bizantin se va îndepărta foarte curând de spiritul realist al acestuia, folosindu-se de imagini solemne plasate pe un fond de aur pentru a sugera supranaturalul credinţei. Primele capodopere nu apar în capitala Bizanţului, figurile umane vor apărea doar la sfârşitul sec. VI. Centrul cel mai important al tehnicii mozaicului este în Italia. Reprezentative sunt mozaicurile aflate pe peretii interiori de la bazilicile: San Vitale, Sant Apollinare Nuovo si Sant Apollinare in Classe.
Urmeaza o etapa foarte neplacuta din istoria bisericii care a cunoscut un moment in care apare iconoclasmul. Iconoclasmul interzicea reprezentarea sfinţilor, a lui Hristos, a Fecioarei şi în primul rând a lui Dumnezeu în formă umană. Mozaicurile figurative şi icoanele au fost distruse.
Compoziţiile simple şi clare, cu puţine personaje, sunt acum mai libere. Acestea sunt tratate în dimensiuni diferite: dimensiunile cele mai mari sunt rezervate lui Iisus şi Fecioarei, apostolii apar mai mici, sfinţii şi mai mici.
Originea icoanelor trebuie căutată în regiunile Siriei, Egiptului şi Palestinei unde începuseră să fie venerate chipurile unor martiri, sihastri, episcopi.În primele secole ale creştinismului cultul icoanelor era interzis de Biserică; din sec. VI ea a devenit un element al cultului. Ele erau produse într-un număr enorm dar, cu rare ocazii, de o calitate artistică îndoielnică. Figura sfinţilor era un pic alungită şi plasată pe un fundal auriu.
Momentele din istoria imperiului Bizantin sunt numeroase ,din care putem rezuma cateva momente importante.
In anul 1000 au loc mari expansiuni politice datorate reformelor din secolele VII-X care au redat vitalitatea si forta militara dar facand din Bizant principalul centru al comertului.
Apoi asa zisii imparati-soldati Nikephor Phokas si Ioan Tzimiskes cuceresc majoritatea provinciilor in Orient adica Siria Armenia si Mesopotamia. Urmeaza Vasile al II-lea care recucereste Peninsula Balcanica, acum imperiul intindandu-se de la Dunare la Eufrat.
Urmeaza apoi din nou un moment in istoria bisericii Bizantine atunci cand in 1054 are loc ruptura dintre biserica de la Roma si cea de la Constantinopol
Pentru a intelege mai bine ce semnificatie a avut acest eveniment in evolutia crestinismului, trebuie sa ne intoarcem la contextul istoric al acelor vremuri,la motivele cauzatoare ale acestui important conflict.
Pe plan spiritual, ruptura dintre Roma şi Constantinopol s-a dezvoltat încet, de-a lungul unei perioade îndelungate , punctul culminant fiind excomunicarea reciprocă din anul 1054 dintre Patriarhul Mihail Cerularie şi Cardinalul Umberto de Silva Candida, legatul papal. Aceasta schisma a dus la împartirea luind astfel nastere doua Biserici separate: cea Ortodoxa cu centru la Constantinopol si cea Romano-Catolica cu centru la Vatican (Roma).
Pentru aproape 1.000 de ani, Patriarhia Constantinopolului a condus peste întreaga Biserică a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), iar activitatea sa misionară a dus credinţa creştină, în forma ei bizantină, multor popoare aflate la nordul graniţelor Imperiului. Catedrala din Constantantinopol, Hagia Sophia (Sfânta Înţelepciune), a fost centrul vieţii religioase pentru lumea creştină răsăriteană.
Dupa aceste evenimente urmeaza si declinul imperiului. Criza interna si luptele intre factiunile politice slabesc organizarea imperiului. Lipsiti de vechile militii care erau alcatuite din tarnii liberi imparatii angajeaza armate de mercenari care erau costisitoare . Aceste evenimente au avut loc in timp ce Occidentul latin se afla in plina expansiune dar si in timpul cruciadelor. In 1204 are loc si cucerirea Constantinopolului de catre cruciati alaturi de Ierusalim care era sub stapanire islamica. Acum Constantinopolul este ruinat de dominatia Venetiei si Genovei. Binzantul intra in declin puternic in 1453 cand sultanul Mahomed al II-lea cucereste Constantinopolul instaurandu-se un imperiu universal cu religie islamica.
Putem amintii cateva lucruri despre literatura muzica si teatrul Bizantin :
Literatura bizantină s-a format sub influenţa creştinismului şi a antichităţii greceşti. Scriitorul va manifesta o predilecţie constantă pentru aluziile mitologice. Cultul literaturii este principal, dar sursele de informaţie sunt bogate, variate, incluzând şi subiecte, teme sau motive literare orientale, precum şi aspecte pitoreşti din viaţa bizantină. Sunt multe genuri literare: povestiri, bibliografi, opere de retorică, amintiri, satire, romane, etc. Astfel, Theodorus II Lascaris a fost un cunoscut scriitor de satire. Caracteristica cea mai evidentă a literaturii bizantine este tradiţionalismul său. Literatura şi activitatea literară au constituit graniţa cea mai de preţ a conştiinţei de sine bizantine.
Alături de impresionanta operă istoriografică, ceea ce îl preocupa pe omul de litere bizantin era retorica. Nu este vorba doar despre “retorica literară” ci şi de o mare producţie de opere ecleziastice sau laice. Caracteristică literaturii bizantine este si cultivarea unor genuri şi specii literare minore, a unor compoziţii de fractură fragilă, miniaturală.
Muzica si teatrul :
Poezia lirică bizantină era religioasă şi cântată fără acompaniament muzical. Poeţii compuneau mai întâi muzica, apoi textul. Muzica bizantină cultă era strâns legată de Biserică. Or, tocmai această muzică religioasă, ”cântul bizantin”, a constituit - împreună cu artele plastice-contribuţia adusă de Bizanţ culturii occidentale.
Muzica Bizantină este cântată pe o singură voce, necunoscând armonia decât foarte târziu. În cântul liturgic vur apărea şi instrumente dar aceste vor susţine cântul, nu-l vor acompania armonic. Imnurile se cântau la slujbele de dimineaţă, seară şi la liturghii.